Să recunoaștem, ceea ce se întâmplă acum în întreaga lume, în legătură cu epidemiile tot mai numeroase, mai diferite și mai neașteptate, scoate la iveală atât faptul că o viroză banală poate ucide un organism afectat pe mai multe planuri, cât și faptul că erau cunoscute de mult timp mecanismele de acțiune și de apărare ale sistemului imunitar, dar au fost neglijate de un procent semnificativ al sistemului medical, ca și de cea mai mare parte a populației.
Sursa bibliografică principală a acestui articol o reprezintă cartea „The Science of Healing Revealed-New Insights Into Redox Signaling” (Știința vindecării revelată-Noi perspective în semnalizarea redox) scrisă de unul dintre cei cinci profesori universitari de fizică atomică medicală din lume, respectiv Gary L. Samuelson, din Salt Lake City, SUA. Pentru a putea fi înțeleasă de un public mai larg, autorul a coborât de la nivelul academic al informațiilor, făcând-o mai accesibilă dar păstrând rigoarea științifică.
Ceea ce vei citi mai departe îți va schimba total viziunea asupra mecanismelor de apărare de care dispui, precum și felul în care te vei proteja de acum înainte.
Cum Ne Este Amenințată Sănătatea?
Știai că infecțiile sunt cea mai obișnuită cauză a unei sănătăți precare și a decesului? Este de foarte mare importanță ceea ce îți voi transmite în rândurile următoare, chiar dacă ai o sănătate de fier, sau, cu atât mai mult dacă ai o sănătate șubredă. De aceea, te rog să citești până la capăt, chiar dacă ți se va părea greu de înțeles sau plictisitor în anumite locuri.
5 motive și ce vei avea de câștigat citind și recitind acest articol
- Îți vei putea susține organismul în lupta cu orice agent patogen extern
- Vei învăța să-ți crești cu cel puțin 500% capacitatea de apărare
- Vei încetini procesele de degradare celulară care îți macină organismul
- Vei reduce procesele inflamatorii, sursa celor mai multe dureri și neputințe
- Vei recăpăta vitalitatea, vigoarea și rezistența pe care le credeai pierdute
Organismul este atacat atât din exterior, cât și din interior. Toxine din mediu, cât și toxine rezultate din metabolism, agenți patogeni cum ar fi virusurile, bacteriile sau paraziții, precum și leziuni, accidente, arsuri, lipsa de oxigen, toate acestea contribuie la instalarea unei sănătăți deficitare. Oricare dintre situațiile de mai înainte ți-a arătat, cel puțin o dată în viață, sistemul imunitar în acțiune, pe măsură ce organismul s-a auto-vindecat.
Cum acționează virusurile și bacteriile?
Până când boala devine evidentă, observabilă din punct de vedere clinic, organismele patogene cum sunt virusurile și bacteriile, mai întâi atacă, și în cele din urmă ucid celulele anumitor organe.
Toxinele, leziunile, arsurile, germenii patogeni, prin natura lor, afectează și interferează în funcționarea normală a celulelor. De fapt, orice duce la deprecierea sănătății este o consecință a celulelor afectate, sau disfuncționale.
Probabil ai remarcat că majoritatea cazurilor de deces în cazul infectării cu coronavirus sau cu oricare alt virus de gripă, a survenit la persoane care aveau deja co-morbidități, adică afecțiuni acute sau cronice care au accelerat procesul invaziv al virusurilor pe un organism al cărui sistem imunitar era deja angajat în lupta cu alte boli.
Chiar și cancerul este fundamentat și se dezvoltă pe celule afectate
Au fost emise, de-a lungul timpului, o mulțime de ipoteze privind cauza principală a cancerului. Adevărul este că există o cauză principală, care le cumulează pe toate, și anume stresul oxidativ, cauză a peste 95% dintre bolile cunoscute.
Sursa unei sănătăți precare nu este ușor de evidențiat, dar poate fi letală. ADN-ul, matricea care construiește, reglează și controlează mecanismele noastre celulare, este afectat și reparat încontinuu. De-a lungul timpului, și din ce în ce mai probabil odată cu înaintarea în vârstă, este posibil să scape nereparată o asemenea afectare a ADN-ului. Celula cu ADN-ul afectat continuă să se dividă, chiar dacă este mai puțin eficientă, propagând efectul și producând îmbătrânirea.
Cel mai rău este faptul că aceste celule continuă să accentueze stresul oxidativ prin producerea de oxidanți în exces, care vor accelera procesul de îmbătrânire (îmbătrânirea celulară poate fi mai avansată decât vârsta biologică)
Acest proces devine grav când mecanismele interne ale celulei nu mai pot produce în mod adecvat moleculele de semnalizare redox (santinelele sănătății celulare), ceea ce duce la imposibilitatea celulelor de a mai detecta în mod adecvat ce se întâmplă în interiorul sau în exteriorul lor.
Atât timp cât celulele disfuncționale nu sunt capabile să detecteze sau să corecteze starea lor deteriorată, nici măcar prin sinucidere, vor deveni „nemuritoare” și în timp vor continua deteriorarea, starea lor alterându-se din ce în ce mai rău, fără să știe. Aceasta poate determina o condiție pre-canceroasă numită „displazie”.
Tumorile pot începe să se formeze dacă una dintre celulele disfuncționale este afectată până la punctul în care nu mai este capabilă să primească mesajele normale trimise de vecinele sale. Fără conexiunea cu vecinele sale, care să o țină aliniată și care să-i dea o identitate, celula poate începe să se dividă neregulat. Daca una dintre aceste celule devine cu adevărat irecuperabilă, poate să înceapă sa se dividă fără limite și devine malignă. Rezultatul este cancerul.
Actorii principali ai sistemului imunitar
Majoritatea celulelor sistemului imunitar își au originea în măduva spinării din „zona coxosacrală” și funcționează după aceleași reguli ca majoritatea celulelor. Pe măsură ce se „maturizează”, ele se diferențiază în două categorii diferite:
- Celule „ajutătoare”, T-Helper, dendritice și celule B
- Celule „ucigașe”, respectiv, macrofage, neutrofile și T-Killer (ucigași naturali)
Celulele „ajutătoare” identifică amenințarea folosind tehnici moleculare de „amprentare” și etichetare.
Toate celulele, ca și virusurile, au grupuri de proteine plasate pe suprafața lor exterioară, care acționează ca amprente moleculare minuscule. Chiar dacă celulele „ajutătoare” ale sistemului imunitar au receptori care pot să identifice potențialele amenințări pentru organism, există prea multe tipuri de virusuri și bacterii dăunătoare pentru a putea crea un „catalog” cu date despre fiecare în celulele „ajutătoare”. În plus, deseori virusurile și bacteriile devin mutante, schimbându-și tiparele de identificare. De aceea celulele „ajutătoare” trebuie să fie capabile să se adapteze în mod dinamic, pentru a cataloga și eticheta cu precizie toți invadatorii cu care vin în contact.
Anumite celule „ajutătoare”, numite celule memorie, rețin tiparele care au determinat sistemul imunitar să răspundă în trecut. Pe măsura ce celulele „ajutătoare” formate recent se „maturizează” , acestea trebuie, de asemenea, să treacă printr-un antrenament intensiv. În acest proces de antrenare (ce se petrece în glanda timus), dacă ele identifică eronat o celulă „bună” ca și amenințare ele sunt pur și simplu distruse. Aceste tehnici de antrenament dur protejează organismul ca, nu cumva, celulele „ajutătoare” mature să identifice propriile celule ale organismului ca amenințare. Celulele „ajutătoare” T, de obicei, merg împreună cu „celulele ucigașe” și le ajută să identifice invadatorii amenințători și celulele disfuncționale din anumite țesuturi.
Celulele B au o funcție ușor diferită. Ele fabrică „etichete” de anticorpi pentru invadatorii ameninţători care au fost deja identificaţi. Aceste etichete de anticorpi sunt concepute să plutească prin sânge și țesuturi și să fie atașate invadatorilor specifici amenințători. Când celulele B găsesc o amenințare, ele construiesc o fabrică de etichete de anticorpi specifici în interiorul lor și apoi multiplică rapid creând milioane de cópii ale lor împreună cu fabricile de etichete de anticorpi. Dacă au succes, anticorpii fabricați plutesc în zonă și etichetează toți invadatorii. „Celulele ucigașe” nu au probleme în identificarea invadatorilor etichetați.
Celulele „ajutătoare” dendritice sunt un pic mai misterioase, se pare că sunt eficiente în identificarea primei linii de invadatori și în ajutorarea celulelor „ajutătoare” să împrăștie veștile rapid în nas și în plămâni, unde inamicul, de cele mai multe ori aterizează la început.
Se remarcă, din cele de mai sus, că anticorpii nu sunt, așa cum consideră cei mai mulți dintre noi, apărătorii organismului în lupta cu agenții patogeni, respectiv virusuri, bacterii, paraziți, sau propriile celule disfuncționale, cum ar fi cele tumorale.
Anticorpii, ca toate celulele „ajutătoare”, pot fi considerați mai degrabă „spionii” forțelor armate ale organismelor. De-abia de acum intră în joc adevărații luptători, „celulele ucigașe”. Totuși, și unele și celelalte au nevoie, pentru a-și putea desfășura în mod optim activitatea, de acele molecule de semnalizare redox, menționate mai înainte, care sunt adevăratele arme de apărare, și fără de care, „celulele ucigașe” nu pot face nimic.
„Celulele ucigașe” produc oxidanți puternici și enzime concepute să sfâșie și să digere inamicul.
„Celulele ucigașe” sunt cele mai temute, amenințătoare celule de distrugere din corp. Dacă ele găsesc ceva care a fost marcat pentru distrugere de către celulele „ajutătoare”, ele fie o înfășoară și o digeră cu un amestec letal de oxidanți și enzime, fie se „încuie” în ea (daca este prea mare), și arde găuri în ea cu amestecul său letal special, în care moleculele reactive de oxigen sunt armele principale.
Aceste celule au un apetit nestăpânit şi deseori se consumă pe ele însele până la moarte, când se înteţeşte bătălia. Atât timp cât aceste celule ucigașe folosesc oxidanți pentru a-și omorî prada, oxidanții rămași vor acționa ca mesageri redox, care pot mai departe să cheme citokine inflamatorii în scop de semnalizare, pentru a chema mai multe „celule ucigașe” ca întăriri. Procesul de semnalizare care activează si reglează răspunsul sistemului imun, vor fi acum analizate mai în detaliu.
Cum te apără, lucrând împreună, actorii sistemului imunitar?
Să ne imaginăm că vedem prin intermediul unei camere de luat vederi scena unei infecții bacteriene la nivelul pielii. De altfel, nu diferă cu mult modul de acțiune, oricare ar fi agresorul sau locul agresiunii, fie că sunt virusuri sau bacterii. Câteva bacterii pătrund printr-o zgârietură în piele și bătălia începe. Mai întâi, aceste bacterii, găsind terenul propice, niște celule moarte ale țesutului cutanat, încep să se dividă și să invadeze țesutul înconjurător.
Creșterea numărului de bacterii distruge multe mecanisme celulare din zonă, de care celulele au nevoie pentru a trăi; aceasta cauzează o întrerupere în echilibrul aprovizionării cu proteine și zaharuri și afectează metabolismul celulelor. Nivelul oxidanților începe să crească în celule. Acest stres oxidativ este primul semnal către nucleu că ceva rău se întâmplă. Nucleul răspunde prin mesaje codate transmise enzimelor să digere ariile distruse, antioxidanții să protejeze împotriva distrugerii oxidative, moleculele de reparare să repare daunele, noi organite celulare să le înlocuiască pe cele distruse, și altele.
Aceste eforturi sunt în zadar, bacteriile divizându-se prea repede. În curând nivelul oxidanților crește în mod dramatic, însemnând că bătălia locală a fost pierdută. Celulele pielii intră acum în stare de urgentă. Citokinele inflamatorii sunt acum produse pentru a semnaliza celulele vecine că există o posibilă invazie. Celulele vecine răspund prin a începe să se inflameze și trimițând înapoi mesageri citokine.
Bacteriile s-au răspândit deja la câteva celule învecinate, unde au loc acțiuni similare. Progresul bacteriilor este acum ușor mai încetinit pe măsură ce oxidanții și acțiunile antiinflamatorii fac din ce în ce mai dificil ca bacteria să se mențină si sa prolifereze. Acum există sute de bacterii și doar câteva au sucombat și au murit. Mesagerii inflamatori citokine, activați de către moleculele de semnalizare redox au pătruns în câteva capilare de vase de sânge din jur, care aprovizionează celulele. Vasele de sânge locale răspund prin extindere și ramificare și prin permiterea unei cantități mai mari de sânge în zonă. Îți amintești înroșirea și temperatura crescută la locul unei infecții?
În interiorul vaselor de sânge, celulele imunitare, leucocitele se deplasează de-a lungul peretelui interior al vasului de sânge. Pe masură ce se deplasează spre zona infectată, ele întâmpină citokinele si moleculele de semnalizare redox, care sunt trimise prin pereții vaselor de sânge de către celulele suferinde. Celulele imunitare răspund repede și încep să se schimbe radical. Se lipesc de interiorul vaselor de sânge și se aplatizează așa cum citoscheletul este programat. Deschiderile dintre celulele care formează pereții vaselor de sânge (comandate de moleculele de semnalizare redox produse în cantități sporite) fac posibilă scurgerea și ieșire din vasele de sânge.
Acest lichid, acum lipicios, al celulelor imunitare se furișează prin jungla celulelor pielii, fiind conduse de către mesagerii citokine, care vin dinspre celulele suferinde.
Pe măsura ce celulele imunitare întâlnesc ceva în cale, ele dezvoltă un „tipar de amprente”, care verifică proteinele din exteriorul acestor celule pentru a determina daca aceste tipare profilează o celulă prietenă. Atât timp cât întâlnesc celule prietene, călătoria lor va continua către celula vecină. Când întâlnesc o bacterie, devine evident ca nu este o celulă prietenă. Acest mecanism de recunoaștere, împreună cu concentrația mare de oxidanți (molecule de semnalizare redox) si alti mesageri citokine din zonă, indică faptul ca au găsit un inamic.
Această „celulă ucigașă” înghite acum bacteria, și, în corelație cu intensitatea anumitor mesageri din mediu, vor trage cu arma sa principală asupra bacteriei captivă în „celula ucigașă”, un amestec letal de molecule și oxidanți puternic reactivi.
Membrana bacteriei cedează, și se rupe repede. Enzimele digestive ale „echipei de curățare” termină treaba prin distrugerea și reciclarea proteinelor care cu puțin timp în urmă au format bacteria. Santinelele antioxidante din împrejurimi se asigură ca nici o parte din acest amestec de oxidant letal nu va afecta celula imunitară însăși, aceștia, de asemenea, ajutând la curățarea reziduurilor.
Fragmente ale bacteriilor distruse, acelea cu semne de identificare vor fi folosite de către celulele „ajutătoare”, contribuind mai târziu la o mai buna etichetare și catalogare a inamicului. În timp ce rămășițele sunt îndepărtate, oxidanții rămași se alătură celorlalte molecule de semnalizare redox care trag semnalul de alarmă că are loc o bătălie. Acest semnal intensifică apelul la întăriri și ajută alte celule imunitare să se așeze în prima linie.
Până acum am documentat doar acţiunea răspunsului „interior” si non–specific a unei părți a sistemului imunitar. Povestea este departe de a fi încheiată. Fragmentele de identificare de la bacteriile distruse, eliberate în țesut, inițiază răspunsul „adaptativ” sau specific. Celulele B folosesc aceste fragmente pentru a construi fabrici de anticorpi care produc „etichete” personalizate de anticorpi care vor fi eliberate in organism. Aceste etichete sunt destinate să se lipească doar de virusurile sau bacteriile invadatoare. Ele fac munca „celulelor ucigașe” mai ușoară, identificând rapid invadatorii.
Celulele „ajutătoare” T vor utiliza acest material de identificare să sprijine , de asemenea, „celulele ucigașe”. Celulele „ajutătoare” T susțin „celulele ucigașe” și trimit mesaje de intensificare ale atacurilor când invadatorii se potrivesc cu semnele (markerii) de identificare.
Atât celulele „ajutătoare”, cât și celulele „ajutătoare” B, pe măsura ce sunt activate, se multiplică împreună cu setul de identificare pe care-l folosesc să-și găsească inamicul. În scurt timp, o adevărată armată de celule imunitare este angrenată și pregătită să atace bacteriile în contact direct, ori de cate ori ele pot fi găsite în organism.
Când toate bacteriile invadatoare au fost neutralizate, mesagerii care au solicitat acțiunea sistemului imunitar dispar treptat. Moleculele de semnalizare redox și citokinele care au fost generate de către celulele afectate sunt neutralizate; nici unul din acești mesageri nu va mai fi produs în mod activ. Celulele imunitare care au supraviețuit bătăliei, și care nu mai sunt acum necesare, vor muri în mare parte. Câteva dintre celulele B de memorie vor rămâne pentru a menține în echipe identificarea invadatorilor din trecut, gata sa fie găsiți ascunși, când, în viitor, s-ar produce o reinfectare.
Celulele care înconjoară locul rămas gol unde au fost distruse celulele atacate încep să se dividă și să umple golurile cu noi celule, și totul se întoarce la rutina standard de operare, normală. Anumite celule imunitare, cum ar fi „celulele ucigașe naturale” NK, și granulocitele, pot de asemenea, să detecteze și să atace celulele prietene care au fost deteriorate dincolo de posibilitatea de reparare, sau care găzduiesc un virus dăunător. Din nou, moleculele de semnalizare redox, care indică în general deteriorarea celulară, joacă un rol important prin activarea și coordonarea acestor atacuri ale celulelor imunitare.
Ocazional, sistemul imunitar va face o greșeală si va identifica o celulă prietenă sănătoasă drept țintă a atacului său. Acesta, de asemenea, poate identifica obiecte străine inerte (cum ar fi polenul) ca și inamici. Acesta este un lucru nefericit, deoarece, în timp ce sistemul imun se chinuie să atace obiectele inofensive vor apărea transpirații, inflamații, rezultând un disconfort.
Se pot petrece deteriorări serioase ale țesutului sănătos prin atacuri puternice, inadecvate, ale „celulelor ucigașe” ale sistemului imunitar. Ce este și mai rău, markerii de identificare ai celulelor prietene, vor fi adăugați la lista de inamici de memorat și astfel de fiecare dată când aceste obiecte inofensive revin, sistemul imunitar le va ataca. Așa cum vă imaginați, acesta este motivul pentru care unele persoane au alergii la anumite substanțe (cum este polenul).
Alte situații mai dureroase pot apărea când sistemul imunitar este angrenat să atace propriile celule prietene. Consecința va fi apariția bolilor autoimune, cum ar fi artrita, lupusul și colita ulcerativă.
Am văzut că celulele „ajutătoare” și „ucigașe” ale sistemului imunitar lucrează împreună în același mod în care lucrează oricare altă celulă. Acțiunea lor, indiferent de timp și spațiu, este determinată de moleculele de semnalizare redox pe care le găsesc în mediul lor. Un lucru interesant, și mai puțin cunoscut despre celulele sistemului imunitar este că au acestea unelte „drăguțe” și „misterioase” ca arme cu care să lupte.
Armele sistemului imunitar- Modul în care organismul ține totul sub protecție
Chiar de curând, doctorul român stabilit în Las Vegas, SUA, specialist în boli infecțioase, Ion Alexie, menționa într-un mesaj de informare cu privire la protecția împotriva epidemiei actuale, printre dezinfectanții recomandați, hipocloritul și apa oxigenată (H2O2 sau peroxid de hidrogen), diluate în anumite proporții, și doar pentru suprafețe externe. Tocmai aceste molecule sunt produse în mod constant în celulele noastre, și mai ales de către „celulele ucigașe” ale sistemului imunitar.
Tot ceea ce ne trebuie, este ca aceste celule să aibă la îndemână, în cantitățile necesare „armele”, respectiv aceste molecule de semnalizare redox, care asigură echilibrul și sănătatea celulară.
Sistemul imunitar reunește unele dintre cele mai potente grupări armate. Grupările celulare amintite pot trage(împușca) cantități mari de oxidanți (cu radicali liberi), care sunt foarte eficienți în distrugerea tuturor tipurilor de organisme. Din acest motiv, trăgaciul acestor arme este păzit îndeaproape.
O parte a motivului pentru care celulele „ajutătoare” T trebuie mai întâi să identifice inamicul și apoi să trimită mesageri la „celulele ucigașe” T să utilizeze aceste arme este pentru că se pot produce deteriorări serioase de către „celulele ucigașe” poznașe, dacă acestea ar avea controlul asupra trăgaciului și vor începe să funcționeze defectuos, trăgând la întâmplare într-o mulțime de celule inocente.
Celălalt paznic pe care organismul îl are împotriva utilizării greșite a „puterii militare” se găsește în capacitățile de apărare ale antioxidanților și ale altor enzime protective. Chiar dacă mari cantități de molecule puternic reactive utilizate în aceste arme sunt eliberate, acestea pot fi neutralizate de către antioxidanții care sunt angajați sa păzească celulele sănătoase, atât timp cât o aprovizionare adecvată cu reductanți este la îndemână pentru înarmarea lor. Într-un fel, reductanții sunt muniția de care antioxidanții au nevoie pentru a neutraliza oxidanții, radicalii liberi.
Sănătatea presupune un echilibru între reductanți și oxidanți, care sunt produși in cantități mari de către mitocondriile care există in fiecare celulă, inclusiv în cele ale sistemului imunitar. Celulele sănătoase nu au probleme să controleze distribuția acestor oxidanți și reductanți potențial dăunători, deoarece antioxidanții stau pregătiți în interiorul și în jurul celulei să-i neutralizeze.
În celulele sănătoase, antioxidanții asigură aprovizionarea adecvată cu reductanții necesari pentru a menține oxidanții sub control. Întregul joc al sănătății celulare se învârte în jurul capacității de a menține un echilibru sănătos al acestor molecule reactive. Celulele trebuie să fie capabile sa le elimine în același ritm în care ele sunt produse.
Dacă o celulă nu este capabilă să mențină acest echilibru sănătos, din orice motiv, este identificată în mod oficial bolnavă iar creșterea oxidanților și amestecul dezechilibrat, nociv al moleculelor reactive care rezultă vor pune lucrurile în mișcare în cele din urmă și vor solicita sistemului imun eliminarea amenințării. Frumusețea sistemului imunitar este că știe cum să jongleze foarte bine cu propriile sale „cuțite”. Când lucrurile scapă de sub control, chiar aceste „cuțite” vor ajuta la eliminarea problemei.
Rezumat : răspunsul sistemului imunitar în fața unui pericol
Sistemul imunitar al vertebratelor superioare este complet și inteligent dezvoltat, dar totuși este construit în jurul principiilor care există chiar și în cele mai primitive specii și plante (plantele chiar au un sistem imunitar).
Răspunsul imun interior din plante și la animalele inferioare și superioare depinde de procesul de semnalizare redox (mesageri de distres, stresul rău) pentru a ajuta organismul să identifice și să distrugă inamicii săi. Principiul este simplu: dacă ceva străin produce suficientă distrugere încât să rezulte un stres oxidativ acut, așa cum am explicat deja, atunci este un inamic.
Este convenabil că tocmai moleculele de semnalizare redox (oxidanții care semnalizează distrugerea care a apărut) sunt, de asemenea, cele mai potente muniții oxidative valabile cu care pot fi încărcate „tunurile” si uciși inamicii. Prezența tuturor acestor oxidanți nocivi impune ca aceste forme de viață să producă în completare și antioxidanți cu capacitatea de a neutraliza orice oxidanți rătăciți, înainte ca aceștia să afecteze organismul însuși.
Apropo, antioxidanții găsiți în plante nu sunt neapărat la fel cu cei utilizați în forma de viață superioară. Mâncând un fruct de pădure care are antioxidanți vegetali, aceștia nu vor suplimenta în mod adecvat antioxidanții nativi, utilizați în celulele dumneavoastră. Cu toate acestea, antioxidanții din plante pot fi de ajutor, atât cât pot, în sângele dumneavoastră și să micșoreze oxidanții rătăciți de acolo. Notați că, unii antioxidanți, cum ar fi vitamina C sunt într-adevăr capabili sa fie absorbiți de țesuturi.
La oameni și vertebrate superioare există o varietate de antioxidanți și echipe de enzime de curățare care elimină reziduurile toxice odată ce bătălia a luat sfârșit. La aceste animale superioare există, de asemenea, un sistem imun adaptativ intrinsec, care poate utiliza reziduurile rămase din luptă, să le identifice, să le eticheteze și păstreze o listă a invadatorilor străini nocivi. Aceasta permite un răspuns imunitar mai rapid și mai specific, și astfel o rată mai mare de supraviețuire.
Un dezavantaj al acestui sistem imun îmbunătățit este că, obiectele prietene inerte pot fi greșit identificate ca inamici. Un avantaj puternic pe care îl oferă sistemul moleculelor de semnalizare redox este indicația clară ca bătălia a fost câștigată.
Când se instalează starea de stres oxidativ este un semn că bătălia s-a încheiat și un semnal de începere a reconstrucției. În procesul regenerării țesuturilor pierdute, acești mesageri redox induși sunt utilizați din nou să ajute țesuturile nou formate să semnalizeze că au nevoie de oxigen și de nutrienți. Acești mesageri semnalizează necesitatea creșterii vasculare pentru a hrăni aceste noi țesuturi.
Procesul de vindecare este încântător de simplu în principiu și uimitor de complex în practică. Celulele trebuie să fie capabile să identifice când sunt în distres și apoi să solicite cea mai potrivită acțiune pentru a corecta situația. Stresul duce la dezechilibru, care în schimb duce la acțiunile necesare pentru restabilirea echilibrului. Abilitatea de a menține echilibrul este un ingredient esențial vieții.
O perspectivă mai amplă a procesului natural de vindecare al organismului
Acum este timpul să dăm un pas înapoi și să privim întregul tablou care se înfățișează. Am asamblat deja multe dintre piesele disparate ale acestui puzzle și am pus la un loc câteva dintre cele mai evidente tipare.
Detectarea si localizarea zonei afectate – Semnalizarea redox
Vedem un tipar: pentru ca organismul să se vindece singur trebuie să fie capabil să detecteze, să localizeze celulele afectate. Această acțiune cade în sarcina mesagerilor celulari de distres (stresul rău, cu efecte nocive) Acești mesageri sunt trimiși ca răspuns la o stare de distres în interiorul celulei. Această stare de distres intervine în celulă când ceva interferează cu procesele celulare normale și perturba echilibrul chimic homeostazic normal.
Acest echilibru chimic homeostazic depinde de capacitatea celulei de a produce constant milioanele de molecule de semnalizare redox, vitale și indispensabile, iar apoi să fie capabilă să le reducă în același ritm în care le-a produs. Când acest echilibru este perturbat, anumite molecule se află fie în exces, fie în deficit în interiorul celulei. Aceste excese sau deficite determină mesagerii factorului de transcripție să fie trimiși în ADN, care schimbă anumite cicluri și intensități de producție, în speranța că, în final, vor compensa dezechilibrul. Uneori, răspunsul include o creștere a cantității de mesageri trimiși să semnalizeze această situație către alte celule.
Am început să remarcăm că oriunde ne privim, cel mai credibil indicator al distresului celular este creșterea nivelului oxidanților din celulă, o stare numită „stres oxidativ” care apare universal, la diferite specii și plante. Moleculele de semnalizare redox, fie că sunt oxidanți reactivi sau reductanți produși în celulă sunt obținuți din moleculele de apă sărată din celule, care reprezintă mediul în care se petrec toate procesele celulare. Această apă sărată poartă numele de citoplasmă celulară. Micile molecule reactive au capacitatea de a afecta puternic potențialul redox al mediului apei sărate (citoplasma), unde au loc toate procesele complexe ale vieții. Ei sunt mesagerii redox care trimit semnale redox, guvernând multe dintre procesele de vindecare în timpul metabolizării zaharurilor, în timpul aceluiași proces în care se produce ATP-ul ca sursă de energie a celulei.
Antioxidanții pe care îi fabrică celula pentru a distruge aceste molecule reactive sunt din belșug și pretutindeni prin toată celula. Funcția principală a antioxidanților este aceea de a combina și a neutraliza cantități egale de reductanți și oxidanți și de a-i împiedica să afecteze zonele sensibile ale celulei. Devine de-acum evident faptul că aceste mici molecule reactive, o combinație echilibrată de oxidanți și reductanți, sunt vitale pentru funcționarea corectă a celulei și chiar, mult mai importante pentru mecanismele de control ale distrugerilor care se petrec în interiorul și în exteriorul celulei.
Toate aceste informații, evidențiate de zeci de mii de studii în ultimii 25 de ani, au pus bazele celor mai noi ramuri ale medicinei și biologiei, respectiv biologia redox, și există un singur produs înn lume care poate asigura din exteriorul organismului în mod echilibrat și în proporția optimă pentru celule moleculele de semnalizare redox, instrumentele de apărare și vindecare ale celulelor, organelor, și ale întregului organism, pe cale de consecință.
Vă amintiți ce am scris mai înainte despre informația publicată de medicul român din SUA, Ion Alexie, despre combaterea virusului COVID-19, respectiv despre uciderea acestuia pe suprafețele externe cu hipoclorit și apă oxigenată (peroxid de hidrogen, H2O2) diluate în anumite proproții?
Moleculele de semnalizare redox, apărători fără egal!
Să vedem care sunt aceste molecule, prezente în singurul produs din lume care poate completa aceste molecule produse în organism din ce în ce mai dezechilibrat și în cantități insuficiente, dintr-o multitudine de cauze, cum ar fi îmbătrânirea naturală, poluarea chimică, poluarea electromagnetică, toxinele, alimentația nesănătoasă, fumatul, alcoolul, stresul psiho-emoțional, afecțiunile acute sau cronice, infecțiile de orice fel.
Iată apărătorii celulei și ai organismului:
- Acid hipocloros (HOCl),
- Hipocloriti (OCl-, NaClO), dezinfectarea propusă de dr. Ion Alexie
- Oxigen (O2),
- Clor (Cl2)
- Hidrogen (H2)
- Peroxid de hidrogen (H2O2), dezinfectarea propusă de dr. Ion Alexie
- Protoni (H+),
- Ioni de hidrogen activati (H-),
- Ioni de clor(Cl-), Hidroxizi (NaOH, OH-),
- Radicalul Superoxid (*O2-, HO2),
- Ozon (O3)
- Oxigen Singlet(*O2)
- Radicalul Peroxid (HOO*)
- Alte specii reactive de oxigen (ROS) (*OCl, *HO-)
Toate aceste molecule sunt produse în celule în milionimi de secundă, sunt utilizate și neutralizate pentru a fi reluat ciclul de apărare, dar dacă nu avem suficiente, ele trebuie completate din afară, cu ajutorul unui supliment. Ați remarcat că vindecarea se produce mai repede la copii și tineri, la sportivi cât timp sunt activi, după care încep să se îmbolnăvească și să se consume mult mai rapid…
Câteodată, chiar, aceleași remedii naturale sau alopate, produc vindecări la anumite persoane, dar la altele nu. Singura diferență este dată de numărul sau echilibrul dintre moleculele de semnalizare redox pe care un organism sau altul le poate produce în caz de urgență majoră. Atunci când acestea sunt în cantitate suficientă și în echilibru, antioxidanții interni își sporesc eficiența cu peste 500%.
Acum, când știi cum îți poți susține singur(ă) procesul de vindecare sau de apărare, ești gata să faci primul pas? Acum când știi că moleculele temute chiar și de cele mai ucigătoare virusuri și bacterii, le poți înghiți fără nici o toxicitate, ci doar cu beneficii pentru întregul organism, ești gata să-i oferi acestuia ceea ce are cu adevărat nevoie?
Eu îți stau cu drag la dispoziție! Aștept comentariile sau sugestiile tale, iar dacă ai nevoie de mai multe informații, nu ezita să mă contactezi!
Vasile Neacșa
Surse bibliografice:
The Science Of Healing Revealed de Gary L. Samuelson
wikipedia.com
